Un om țipă și scânteia 
se mută-n omul de lângă el,
care țipă la rândul său.
Iar omul de lângă omul de lângă el țipă,
înainte ca țipătul anterior să se fi epuizat
de parcă țipătul ar fi doar o prelungire
a precedentului, eventual amplificată
de neașteptata înmulțire a coardelor vocale.
Nici nu e clar
dacă omul scoate țipete
sau țipătul scuipă oameni
și totuși atâta timp
cât are certitudinea țipătului,
omul trăiește.

Piatra

Cum ajunsese piatra acolo, nu-şi aminteau. Ştiau însă că acela ce-o va dezgropa sau doar va fi bănuit de asemenea nelegiuire va primi osândă aspră, ca un făcător de rele. Iar cel ce-i va curma viaţa, nu doar lui, ci întregii familii, va fi răsplătit cu onoruri şi mărire.
Ca să nu cadă în ispită, nici nu îndrăzneau să se apropie, tremurând doar la gândul că pot fi zăriţi prin preajmă. Ciobanii ocoleau locul, îndemnând vitele să-şi sune tălăngile pe păşuni mai puţin roditoare. Ţăranii nu-l traversau, deşi era drumul spre cel mai apropiat târg. Tâlharii nu se aventurau, preferând să-şi împartă prada la adăpostul salcâmului, de care se legănase cândva, trupul neînsufleţit al nebunului din vale. Iar bătrânii înşirau poveşti despre puterile pietrei şi nepoţii se înfiorau în poala lor, seară de seară, ascultându-le.
În urma ploii, piatra prinsese muşchi, locul ajungând de nerecunoscut, sub vegetaţia abundentă. Cu toate acestea era în continuare evitat, ca un tărâm interzis. Până în ziua când, pentru a împlini ce fusese scris, un negustor urcă dealul, în vârful căruţei lui cu chilipiruri. Neşansa făcu o roată să se poticnească tocmai de piatra cu pricina. Zadarnic şuieră biciul, degeaba se opinti calul, căruţa mai rău se dezechilibră, răsturnându-se într-un final, împreună cu vânzătorul ambulant. Adunându-şi marfa şi înjurând stricăciunile, negustorului îi căzură ochii pe piatră. Înfuriat la culme, într-un efort supraomenesc, reuşi să o clintească şi să o rostogolească departe, în vale. Îşi strânse apoi lucrurile cele mai de preţ, le încărcă în spinarea animalului de tracţiune şi o luă bombănind înspre sat.
Aici îl întâmpinară uliţele pustii. Doar un moşneag deşirat îi tăie şontâc calea, sprijinindu-se într-o bâtă noduroasă. Îi dădu cuviincios bineţe, povestindu-i toată tărăşenia. Presimţind parcă ceea ce avea să urmeze, mârţoaga necheză lung şi ascuţit.
- O pia-pia-tră? se bâlbâi bătrânul, îndreptându-şi spinarea de uimire, întâia oară în ultimii 30 de ani. O piatră? repetă neîncrezător.
Şi dintr-odată, de nicăieri începură să curgă oameni, de parcă tot satul ar fi stat cu urechile pâlnie la porţi, aşteptând cuvântul secret pentru a năvăli.
Zgâriat pe faţă, murdar de noroi şi plin de scaieţi, străinul aducea mai degrabă a ticălos, decât a negustor cinstit. Femei, copii, bărbaţi în floarea vârstei şi bătrâni îl înconjurară repede, cuprinşi de jale şi de tulburare.
- Vai de zilele noastre. Aici e mâna diavolului.
- Încălcatu-s-a locul cel sfânt. Uitatu-ne-a Dumnezeu! Păşunile se vor veşteji, pruncii vor muri înainte de-a se naşte, blestemaţi suntem!
- Mare nenorocire ne-a lovit!
- Nu credeam s-apuc ziua asta.
- Dacă Dumnezeu, în milostenia Lui a pus piatra aici, cine e străinul acesta să o ia? Sau este cumva deasupra Lui?
- Foc şi pară se va abate asupra noastră.
- Blestemele străbunilor ne vor ajunge.
- Se vor ridica morţii din groapă de mânie.
- Se cere vărsare de sânge!
- Ar trebui spânzurat de cel mai înalt copac!
Aşa cum roţile unui mecanism, odată puse în mişcare, nu mai pot fi oprite cu uşurinţă, de-abia născut, entuziasmul lor luă o amploare cel puţin bizară.
- Să-l tragem în ţeapă!
- Mai bine ars de viu!
- Ba tras pe roată!
- Decapitat!
Clopotele-ncepură să bată în dungă, înteţind panica. Uliţele se dovediră neîncăpătoare pentru puhoiul de lume ce se revărsa necontenit din toate părţile. Negustorul se trezi prins în curentul celui mai negru coşmar, înconjurat de suflete însetate de sânge. Zadarnic încercă să se apere. Fu legat fedeleş şi târât în faţa mai marilor.
Să-l omoare. Asta era limpede. Nimeni nu se arătă împotrivă. Chestiunea care se punea era însă cum să-l omoare? Exista un noian de cazne la care să-l supună, de la a-l opări în ulei încins până la a-i lega de gât un bolovan şi a-l prăvăli în vreo fântână părăsită. Greu de hotărât, având în vedere că toate adunate păreau prea blânde pentru asemenea faptă necugetată. La fel de anevoioasă se dovedi şi alegerea călăului.
- Numai eu aş putea stârpi necuratul ce sălăşluieşte în inima lui, îşi agită crucea părintele.
- Eu l-am întâlnit primul, tremură din încheieturi bătrânul.
- Alegeţi-mă pe mine. Eu ar trebui ...
În adâncul lui, fiecare se simţea mai vrednic decât ceilalţi de această onoare. Prilej de vrajbă mai ales în rândul tinerilor, care, întărâtaţi de zâzania fără sfârşit, prinseră a clocoti de încordare. Lucru de neimaginat în urmă cu doar câteva ore, în mâinile celor mai aprigi începură să lucească jungherele. O fiară se trezise în ei şi cerea vărsare de sânge. În cel mai scurt timp trebuia luată o hotărâre, înainte de-a se dezlănţui şi alte nenorociri.
După o îndelungă chibzuinţă, mai marii îşi dreseră glasurile:
- Ceea ce vom face astăzi, aici, cu voia Domnului, trebuie să fie pildă pentru orice viitor răufăcător. O singură moarte şi doar un călău nu sunt de ajuns pentru aşa o nelegiuire. Fiecare trebuie să aibă dreptul de a ucide şi de a alege moartea care i se va părea mai cumplită. Şi pentru a atrage bunăvoinţa cerului, judecata trebuie făcută pe locul unde s-a săvârşit fapta, adică în groapa din care a fost scoasă piatra.
Aplaudară cu căldură, se-mbrăţişară, plânseră de bucurie şi de nerăbdare să pună în faptă cuvintele înţelepţilor. Cu mic cu mare, se-ndreptară către groapă, în frunte cu negustorul, pe jumătate leşinat de frică. La faţa locului se închinară. Aprinseră cădelniţa, aruncară tămâia, împliniră adică datina, aşa cum se cuvenea, pentru a-şi îndrepta apoi întreaga ură asupra vrăjmaşului, care, cu glas pierdut, îi implora:
- Fie-vă milă! În numele Tatălui … nu mă omorâţi …
- Grijeşte-te mai bine de sufletul tău, că de trup o să avem noi grijă …
Sforile se aflau în mâinile lor acum. De la primul până la ultimul, se năpustiră asupra vinovatului şi fiecare îşi lăsă pecetea, chinuindu-l ceasuri întregi, cum ştiură mai bine, până ce bietul negustor ajunse să binecuvânteze clipa în care-şi dădu obştescul sfârşit. Calul îi urmă şi el stăpânului, căci sătenii nu se potoliră cu una cu două, lungind spectacolul mult după miezul nopţii, când aruncară peste cadavre căruţa dezmembrată şi boarfele străinului şi le priviră, cu mulţumire, arzând. Încinseră apoi un chef de pomină, din care abia cântatul cocoşilor îi mai opri. Doar cenuşa mai amintea de grozăvia întâmplărilor. Le luă totuşi o vreme să se dezmeticească. Într-un târziu, se-ndepărtară clătinându-se, ca după o beţie straşnică, ferindu-se să mai vorbească despre ceea ce se petrecuse. În mod ciudat, nimănui nu-i trecu prin minte să aducă piatra înapoi.
La scurtă vreme răsări din nou iarba. Într-o zi, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, păstorii intrară cu oile pe pajişte, ţăranii traversară dealul, îndreptându-şi căruţele înspre târg şi copiii începură să se joace baba-oarba, lipsiţi de orice griji.

Extrag numărul norocos,
încă unul va muri astăzi,
va părăsi oraşul cu 40 de grade la umbră,
oraşul interzis îndrăgostiţilor,
oraşul piele de găină,
oraşul conductă, oraşul scurgere,
oraşul incert şi cam trist,
oraşul doar cu acordul părinţilor.
Sunt un pic invidioasă,
aş vrea să smulg oraşul din mine,
să-l rup, să-l doară,
să-l dau la câini.
El mă sugrumă în oglinzi fluide,
orbitor de goale,
dau să le sparg,
sticla nu e casabilă,
e carnivoră.

Împletesc o frânghie de ceva vreme,
cam de când m-am născut,
la un capăt e mama, împleteşte şi ea,
la altul e fiul meu.
Funia are nenumărate ramificaţii,
ca un balaur cu mai multe capete;
în funcţie de drumurile noastre,
braţele ei se suprapun şi ne încolăcesc,
sugrumându-ne.
Trebuia s-o fi făcut mai groasă, îmi spun,
să se termine totul mai repede;
binecuvântaţi fie cei ce-o adaugă şi o îndeasă,
muncind fără pauză zi şi noapte.
Ramurile galopează,
dintr-o clipă în alta
ne vom sufoca.

Ţeava pătrunde pe uşă sau pe fereastră
şi ocheşte.
Mă ascund sub pat,
îmi acopăr trupul bolnav,
dar ţeava mă găseşte şi în gaură de şarpe,
intră pe nări sau pe gură
şi ocheşte.
Mă împotrivesc,
dar oricâte gloanţe aş trage,
ele se întorc înmiit
şi dimineaţa mă prinde ciuruită,
lumina iese din mine,
ca printr-o sită cu găuri mărunte.
Oriunde merg, lumea mă arată cu degetul,
ţeava descoperă tot mai greu
o bucăţică de piele în care să tragă.

Îmi pun o pijama curată,
îmi aranjez patul,
azi sigur va veni,
nu ştiu ora,
dar trebuie să vină,
de când o aştept.
Un zgomot ... tresar,
nu e ea,
e vântul prin gratii,
nu e ea,
e vocea ascuţită a doctoriţei,
nu e ea,
e mirosul de clor,
ce-mi inundă nările.
Sunt obosită,
mă grăbesc să plec,
nu-mi privesc colegii de cameră,
fiecare aşteaptă pentru el.

Vine şarpele,
nu am de gând să fug,
îmi dezvelesc glezna,
să-i fie mai uşor,
el mă ignoră şi pleacă,
sunând cu neobrăzare
din clopoţei.
Vine altul,
mă întind în iarbă,
să-i fie mai uşor,
el sâsâie şi mă ocoleşte;
nu mai am răbdare,
îl prind şi muşc
cu toată ura adunată în dinţi.
După jumătate de oră e mort.

Trebuie să ai mare grijă
ce mănânci, cu cine visezi, unde lucrezi,
pe cine iubeşti, ce vorbeşti, când te trezeşti,
cum îţi priveşti în ochi propria frică.
Totul se transmite genetic.
Un singur pas greşit
şi toate generaţiile viitoare
se vor prăbuşi.

Îmi pierd echilibrul şi mi-e greaţă.
Fiecare cu fobia lui,
şobolani, păianjeni, şerpi,
camere strâmte şi obscure,
tunete, fulgere, cutremure,
lucruri care au intrat în contact
cu cei din jur.
Mă apucă ameţeala,
am palpitaţii şi nu pot respira.
Camera e plină de oameni,
eu stau într-un colţ,
suprasaturat de obiecte,
nu-mi vine în minte
nici un subiect de discuţie.
Un om se apropie
şi-mi accelerează bătăile inimii,
mă fac mică, cât de mult pot,
mi-e teamă că am înnebunit deja.

Stau în tablou
şi nu cad.
Vorbesc, tabloul tace,
nu mă ascultă,
doar îmi pictează
chipul de altădată,
apoi mă sileşte
să mă privesc.
Ies din ramă,
cu faţa neisprăvită,
nu mă recunosc.
Îmi mestec cuvintele
şi mi le scuip în faţă.

Toate privirile
mi se lipesc de ceafă,
asemenea unui ac lung,
îmi intră în creier
şi ies pe partea cealaltă.
Veşnic sunt urmărită,
cineva îmi citeşte mesajele,
mai multe chipuri stau în ferestră,
umbrele lor se preling pe jaluzele.
Cine e acolo? Cine priveşte?
Lucrurile nu mai sunt la locul lor.
Îmi smulg părul din cap,
îmi rod unghiile,
în receptor aud un fâşâit
de câte ori îl ridic.
Cine e acolo? Cine ascultă?
Mi-e frică şi de umbra mea.

(din volumul Obsesii, 2007)

haiku

Livia Ciupav - PRINTRE ANOTIMPURI

Publish at Calaméo or browse others.

înmormântare –
în fruntea alaiului
un fluture alb

drumeag de ţară -
în lumin-apusului
roiuri de ţânţari

stele-n fereastră -
bunica micşorează
flacăra lămpii

Îngerul

Ningea neîncetat de câteva zile. Apoi deodată se opri. Se întâmplă fără veste. Babele nu avură nici un vis prevestitor. Reumaticii nu simţiră junghiuri în coaste, aşa cum îi apuca la orice schimbare de vreme. În locul fulgilor, începu să cadă altceva. Nu ploaie, nu lapoviţă, nu burniţă. Ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Primul căzu pe turla bisericii. Crucea îi străpunse pieptul, sângele se prelinse de-a lungul clopotniţei, săpând dâre roşietice şi formând jos o adevărată băltoacă. Credincioşii, în frunte cu preotul, părăsiră slujba şi se înghesuiră să vadă minunea. Doar nu ţi-e dat în fiecare zi să vezi un înger în carne şi oase, cu aripi uriaşe şi imaculate, dându-şi sufletul deasupra ta. Rămaseră neclintiţi, cu gâturile întinse şi gurile căscate de uimire, până îi pătrunse frigul.
- Cum îl coborâm de acolo? se îngrijoră părintele, scrutând înălţimea turnului. Doar n-o să-l lăsăm să ne spurce biserica.
- Ne-ar trebui o macara, zise unul.
- O să îngheţe, spuse altul, nu va apuca să se împută.
- Putrezeşte el, dă-l dracului, îşi dădură cu părerea coriştii.
- Până la primăvară o să-l mănânce ciorile, proroci o preacucernică bătrânică.
Auziră cu toţii croncăniturile flămânde şi un corb i se aşeză într-adevăr pe obraz, prinzând să-i ciugulească ochii. Se mai liniştiră. Începură chiar să se răsfire, care încotro. Doar n-or sta o veşnicie. Aveau şi ei treburile lor, ce nu sufereau amânare. Femeile acasă, bărbaţii pe la birt.
Al doilea înger nimeri într-o cocină. În cădere îşi rupse piciorul. Porcii grohăiră, vizibil deranjaţi, el încercă să se ridice, dar aripile ude şi grele îl incomodau, făcându-l să se clatine şi să cadă din nou. Arăta ca o găină plouată. Porcii se apropiară, amuşinându-i penele. Din câte găini se aventuraseră pe teritoriul lor, nici una nu scăpase cu viaţă. Încercă să se retragă într-un colţ, dar porcii îi citiră frica în ochi. Unul îl apucă de o aripă şi ca la un semnal se repeziră şi ceilalţi.
Un altul se prăvăli pe uliţă, în mijlocul unui grup de cheflii. Nu-l lăsară să se dezmeticească. Îl jumuliră, îi turnară o sticlă de votcă pe gât şi îl puseră să danseze gol pe zăpadă.
- E bun de pus în oală, râse un tânăr. Câţiva începură să-i imite mersul crăcănat, stârnind hohote.
După un timp se plictisiră şi plecară să-şi caute altă distracţie. Îngerul rămase pe jumătate îngropat în omăt. Nimeni nu-i observă lacrimile. Pe lângă el trecură doi îndrăgostiţi.
- Uite un înger, spuse băiatul.
- Ce urât e, se cutremură fata. Să plecăm de aici.
Băiatul o sărută protector şi se îndepărtară în grabă, ţinându-se strâns de mână. Mult mai târziu apăru o ceată de câini. Îngerul era deja mort. Dulăii se aşezară pe zăpadă şi îl sfâşiară bucată cu bucată.
Dar cel care le-a stârnit cu adevărat indignarea a fost cel de-al patrulea înger. Se prăbuşi în faţa unui şopron dărăpănat, lovindu-şi capul de o piatră. Aripile rupte zăceau la câţiva metri depărtare.
- Marieta, se auzi o voce mieroasă, unde te-ai ascuns?
În umbra şopronului, desculţă, în cămăşuţa de noapte, fetiţa tremura. De frig sau de frică, nici ea nu ştia.
- Marieta, hai că-ţi cumpără tata bomboane, se auzi din nou vocea.
Tresări când văzu aripile atât de aproape şi se gândi ce bine ar fi să poată zbura. Cât mai sus şi cât mai departe. Să plece, să lase totul în urmă.
- Ieşi afară, târfă mică ce eşti, ştiu că te ascunzi, îşi schimbă glasul intonaţia.
Fetiţa ţâşni din ascunzătoare şi le ridică. Le apropie, dârdâind, de umeri şi ele se lipiră, ca prin farmec. Bătu aerul de câteva ori, testându-le. Erau atât de uşoare.
- Te-am prins, triumfă vocea, materializându-se într-un bărbat ce străbătea curtea în fugă, dar ea era deja în văzduh şi se înălţa tot mai mult, susţinută puternic de sfori invizibile. Nu avea cum s-o mai ajungă. Nu avea cum s-o mai atingă. Nu avea cum s-o mai lovească. Niciodată de acum înainte. Zbura tot mai sus şi mai sus. Fără oprire.

haiku

înfruntând zloata
cu ghiocei în mână
către cimitir

în urma ploii,
melci zdrobiţi de călcâiul
trecătorilor

zarzări în floare.
o bătrână se roagă
în faţa icoanei

iarna întreagă,
rădăcinile au scris
florile de azi

haiku

soare cu dinţi -
un ghiocel încearcă
grosimea zăpezii