Dacă n-ar fi fost senzaţia aceea nouă, apăsătoare, care să-i dea peste cap toate simţurile, ar fi putut spune că era o dimineaţă ca oricare alta. Nimic nu părea schimbat la prima vedere şi totuşi … ceva ciudat plutea în aer. Parcă i s-ar fi luat, prin cine ştie ce minune, un văl de ceaţă de pe ochi şi i s-ar fi oferit neaşteptata şansă de a întrezări, în sfârşit, adevărul în privinţa destinului ce-i fusese rezervat. Starea aceasta îl îndemna la meditaţie şi trândăvie, dar picioarele se opuseră tendinţei iniţiale şi se ridicară, urmate imediat de restul corpului. Se îmbrăcă repede, fără a scăpa de impresia covârşitoare că lucrurile nu stăteau tocmai cum păreau. Sentimentul îngrozitor al unei prezenţe străine şi omnisciente, care-i urmărea toate mişcările, luând decizii în locul lui şi dirijând trupul acela, care ar fi trebuit, de drept, să-i aparţină, îl tulbura peste măsură, acaparându-i gândurile. Cu toată ezitarea lui, picioarele îl târâră afară, în câmpul furtunii ce năvălea vuind dinspre orizont, alimentându-i suspiciunile. Piciorul acesta se mişca doar pentru că el dorea acest lucru? Mâna aceasta se ridica doar la comanda lui? Sau se afla în stăpânirea altcuiva, mai puternic?
La primul tunet, umbra i se retrase, împuţinându-se, odată cu lumina. Îşi ridică ochii, urmărind balaurul negru ce se-apropia şi-n momentul acela observă… sforile. Se întrebă de unde răsăriseră şi cum de nu le mai văzuse înainte. Erau subţiri, aproape translucide, dar suficient de rezistente, încât să-i susţină fiecare os şi muşchi în parte. Fiecare milimetru de piele era împânzit de aţe, fiecare gest era controlat la sânge. Îi trebui timp şi un efort considerabil de voinţă pentru a depăşi şocul iniţial. Le cântări din priviri. Le atinse, hipnotizat. Le mirosi. Trase de ele, întinzându-le şi răsucindu-le pe toate părţile. Le gustă, strângându-le în dinţi. Anchilozat de impulsuri contradictorii, scoase, în cele din urmă, cuţitul şi tăie sfoara dintre degetul mare şi arătător, apoi pe cea dintre arătător şi degetul mijlociu …
Pentru prima dată, picioarele îl ascultară şi încălecară aţele acelea care atârnau jalnic, surprinse de neaşteptata lipsă de utilitate. Umbra nu îl urmă, rămase înghiţită de furtună, se părea că odată cu firele se descotorosea şi de ea. Se agăţă de sfori cu toată nădejdea, ca iedera de un zid vechi. Trebuia să afle ce e deasupra. Trebuia să vadă. Trebuia să ştie. Cu toate că aluneca, nu-i trecu nicio clipă prin cap să renunţe. Cădea doar pentru a o lua de la capăt. Mâinile îi sângerau, dar nu percepea durerea. Vârful nu putea fi departe. Cu fiecare metru, devenea mai liber. Cu cât urca, cu atât se simţea mai uşor.
Păpuşarul din vârful ciudatei maşinării părea că-l aşteaptă. Îi ieşi în întâmpinare fără pic de ostilitate, cu faţa luminată de un zâmbet tâmp, risipindu-i cele mai negre temeri. Cu trupul plăpând, contorsionat de fire, emoţionat, fără a se preface însă uimit de întrevedere, aducea mai degrabă cu un bătrânel decrepit. „Acesta să fie Dumnezeu?” Părea atât de mic şi de neajutorat, încât preţ de o clipă, ura lăsă loc milei. Mai târziu, când se dezmetici şi se repezi asupra lui, bătrânelul nu schiţă vreun gest de împotrivire, de parcă lucrurile se desfăşurau conform planului, exact aşa cum şi le imaginase şi cum trebuia să se întâmple. Când îl împinse-n gol, i se păru chiar că-l aude răsuflând uşurat.
Alergă de-a lungul platformei, bezmetic de fericire. Urlă şi chiui. Căzu în genunchi. Îşi ridică braţele spre cer. Fără sfori! Fără păpuşar! Pe-acoperişul lumii! Stăpân pe sine însuşi! Independent, în sfârşit! Singurul om liber din univers!
Nu era puţin lucru! De l-ar vedea cei de jos, acum! Îl apucă deodată dorinţa de a şti ce se întâmpla dedesubt, în absenţa cuiva care să împingă lumea înainte, pe drumul existenţei ei mizerabile. Smuci o sfoară la întâmplare, păpuşa de la capătul celălalt întredeschise un ochi. „Şi a văzut Dumnezeu că lumina e bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”. Trase o altă sfoară, marioneta ridică distrată piciorul. Noutatea jocului îl ademeni, ameţindu-l. Puterea îi furnică degetele. Se simţea pentru prima oară ... stăpân, nu doar al lui, ci şi al celor de dedesubt. El mânuia sforile, el cârmuia destinele. Îi făcea o plăcere nebună să-i vadă pe toţi la picioare. Orbi, goi, neştiutori. Iar el, de sus, să intre în capul lor şi să-i programeze. Să trezească la viaţă creierul micilor roboţei. Ore, zile întregi, fără oprire. Să-i scoale, să-i îmbrace, să-i trimită la muncă. Să intre pe rând în mintea fiecăruia, iar şi iar şi iar. Să-i facă să vorbească sau să tacă. Să iubească sau să urască. Să le cânte, iar ei să danseze.
Nu era uşor. Permanenta stare de surescitare îi provoca mai mereu insomnii. Entuziasmul i se transformă repede în dureri de cap. O mahmureală continuă îi însoţea fiecare pas. Ca după o beţie cruntă, de-a cărei amintire nu mai putea scăpa. Starea de euforie dispăru repede. Se simţea sleit de puteri. Cu toate acestea, nu-şi neglija deloc atribuţiile, jucându-se în continuare cu destinele celor mulţi, dar fără elanul iniţial. Nopţile privea păpuşile toropite de somn. El … nu reuşea, în schimb, să închidă un ochi.
Ar fi trebuit să fie fericit. Se gândea că luptase şi învinsese. Şi? Asta era tot? Pentru asta urcase? Avea senzaţia că uitase ceva pe drum. Pierduse ceva. Şi nu-şi putea aminti ce anume. La ce-i folosea libertatea? Toată viaţa trăise doar la comanda cuiva, iar acum, când, în sfârşit, se eliberase, putea să facă toate lucrurile acestea simple doar pentru alţii, nu şi pentru el. Nu ştia să respire, să se oprească şi să admire, să se bucure, nu ştia să trăiască. Se simţea gol pe dinăuntru, asemenea unui măr putred.
Aici, în vârful lumii, îl ajunsese oboseala. În câteva zile, îmbătrânise cu ani întregi. Sforile îi luau toată puterea, forţa şi vitalitatea lui hrăneau paraziţii de dedesubt, în timp ce el dobândea, în schimb, doar zbârcituri şi cearcăne.
Aducea tot mai mult cu predecesorul său, un omuleţ neajutorat şi îmbătrânit prematur. Un zeu în agonie. Care nu reuşea să se odihnească, să-şi regăsească buna dispoziţie. Doar tristeţea, frica la gândul că acolo, jos, o păpuşă asemenea lui va zări într-o zi sforile, le va tăia, va urca la el şi-l va prăvăli în gol.
Îl apucase un dor de ducă, fără o ţintă precisă. Să abandoneze, să uite, să plece. Dar unde? Nu putea reveni la vechea lui viaţă. Sforile erau tăiate. Jos nu mai era nimic pentru el, îşi pierduse locul odată ce urcase. Şi-n urma lui, păpuşile…? Pe care le invidia pentru naivitatea lor, le ura pentru veşnica lor dependenţă faţă de el, dar faţă de care devenise el însuşi dependent. Se simţea responsabil de soarta lor, ştia că dacă el pleacă, nimic nu şi-ar mai urma cursul, toate ceasurile s-ar opri. Nimeni şi nimic n-ar mai exista. „Dar eu aş exista?”, se pomeni întrebându-se.
Ar fi putut tăia toate sforile, ar fi putut deveni egalul celorlalţi. Chiar ar fi fost posibil? Aproape că şi-ar fi dorit să fie cineva şi deasupra lui, care să-l dirijeze, dar nu era decât nimicul, cerul opac, liniştea desăvârşită şi apăsătoare. Îi reveni în memorie oftatul de uşurare al înaintaşului său. În mod inconştient, începu să spere că va veni un înlocuitor şi pentru el, dar nu se ivea niciodată nimeni, drumul ce ducea către vârf era veşnic pustiu. Un gând nou îi dădea târcoale. Era posibil ca şi urcarea lui să fi fost regizată? Chiar ajunsese aici din proprie iniţiativă sau fusese dirijat? Nu mai avea pe cine să întrebe. Cât era adevăr şi cât minciună? Era prea târziu pentru a afla.
Şi totuşi ce putea face acum, când se îndoia şi de sine însuşi? Îşi mişcă uşor mâna, cei de jos se mişcară şi ei. Un fir pocni, făcându-l să tresară. Pluti o vreme în văzduh, apoi dispăru.
Să continue?Să renunţe?
…
Pe măsură ce se apropia de pământ se simţea mai uşor, cu fiecare metru devenea mai liber.
La primul tunet, umbra i se retrase, împuţinându-se, odată cu lumina. Îşi ridică ochii, urmărind balaurul negru ce se-apropia şi-n momentul acela observă… sforile. Se întrebă de unde răsăriseră şi cum de nu le mai văzuse înainte. Erau subţiri, aproape translucide, dar suficient de rezistente, încât să-i susţină fiecare os şi muşchi în parte. Fiecare milimetru de piele era împânzit de aţe, fiecare gest era controlat la sânge. Îi trebui timp şi un efort considerabil de voinţă pentru a depăşi şocul iniţial. Le cântări din priviri. Le atinse, hipnotizat. Le mirosi. Trase de ele, întinzându-le şi răsucindu-le pe toate părţile. Le gustă, strângându-le în dinţi. Anchilozat de impulsuri contradictorii, scoase, în cele din urmă, cuţitul şi tăie sfoara dintre degetul mare şi arătător, apoi pe cea dintre arătător şi degetul mijlociu …
Pentru prima dată, picioarele îl ascultară şi încălecară aţele acelea care atârnau jalnic, surprinse de neaşteptata lipsă de utilitate. Umbra nu îl urmă, rămase înghiţită de furtună, se părea că odată cu firele se descotorosea şi de ea. Se agăţă de sfori cu toată nădejdea, ca iedera de un zid vechi. Trebuia să afle ce e deasupra. Trebuia să vadă. Trebuia să ştie. Cu toate că aluneca, nu-i trecu nicio clipă prin cap să renunţe. Cădea doar pentru a o lua de la capăt. Mâinile îi sângerau, dar nu percepea durerea. Vârful nu putea fi departe. Cu fiecare metru, devenea mai liber. Cu cât urca, cu atât se simţea mai uşor.
Păpuşarul din vârful ciudatei maşinării părea că-l aşteaptă. Îi ieşi în întâmpinare fără pic de ostilitate, cu faţa luminată de un zâmbet tâmp, risipindu-i cele mai negre temeri. Cu trupul plăpând, contorsionat de fire, emoţionat, fără a se preface însă uimit de întrevedere, aducea mai degrabă cu un bătrânel decrepit. „Acesta să fie Dumnezeu?” Părea atât de mic şi de neajutorat, încât preţ de o clipă, ura lăsă loc milei. Mai târziu, când se dezmetici şi se repezi asupra lui, bătrânelul nu schiţă vreun gest de împotrivire, de parcă lucrurile se desfăşurau conform planului, exact aşa cum şi le imaginase şi cum trebuia să se întâmple. Când îl împinse-n gol, i se păru chiar că-l aude răsuflând uşurat.
Alergă de-a lungul platformei, bezmetic de fericire. Urlă şi chiui. Căzu în genunchi. Îşi ridică braţele spre cer. Fără sfori! Fără păpuşar! Pe-acoperişul lumii! Stăpân pe sine însuşi! Independent, în sfârşit! Singurul om liber din univers!
Nu era puţin lucru! De l-ar vedea cei de jos, acum! Îl apucă deodată dorinţa de a şti ce se întâmpla dedesubt, în absenţa cuiva care să împingă lumea înainte, pe drumul existenţei ei mizerabile. Smuci o sfoară la întâmplare, păpuşa de la capătul celălalt întredeschise un ochi. „Şi a văzut Dumnezeu că lumina e bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”. Trase o altă sfoară, marioneta ridică distrată piciorul. Noutatea jocului îl ademeni, ameţindu-l. Puterea îi furnică degetele. Se simţea pentru prima oară ... stăpân, nu doar al lui, ci şi al celor de dedesubt. El mânuia sforile, el cârmuia destinele. Îi făcea o plăcere nebună să-i vadă pe toţi la picioare. Orbi, goi, neştiutori. Iar el, de sus, să intre în capul lor şi să-i programeze. Să trezească la viaţă creierul micilor roboţei. Ore, zile întregi, fără oprire. Să-i scoale, să-i îmbrace, să-i trimită la muncă. Să intre pe rând în mintea fiecăruia, iar şi iar şi iar. Să-i facă să vorbească sau să tacă. Să iubească sau să urască. Să le cânte, iar ei să danseze.
Nu era uşor. Permanenta stare de surescitare îi provoca mai mereu insomnii. Entuziasmul i se transformă repede în dureri de cap. O mahmureală continuă îi însoţea fiecare pas. Ca după o beţie cruntă, de-a cărei amintire nu mai putea scăpa. Starea de euforie dispăru repede. Se simţea sleit de puteri. Cu toate acestea, nu-şi neglija deloc atribuţiile, jucându-se în continuare cu destinele celor mulţi, dar fără elanul iniţial. Nopţile privea păpuşile toropite de somn. El … nu reuşea, în schimb, să închidă un ochi.
Ar fi trebuit să fie fericit. Se gândea că luptase şi învinsese. Şi? Asta era tot? Pentru asta urcase? Avea senzaţia că uitase ceva pe drum. Pierduse ceva. Şi nu-şi putea aminti ce anume. La ce-i folosea libertatea? Toată viaţa trăise doar la comanda cuiva, iar acum, când, în sfârşit, se eliberase, putea să facă toate lucrurile acestea simple doar pentru alţii, nu şi pentru el. Nu ştia să respire, să se oprească şi să admire, să se bucure, nu ştia să trăiască. Se simţea gol pe dinăuntru, asemenea unui măr putred.
Aici, în vârful lumii, îl ajunsese oboseala. În câteva zile, îmbătrânise cu ani întregi. Sforile îi luau toată puterea, forţa şi vitalitatea lui hrăneau paraziţii de dedesubt, în timp ce el dobândea, în schimb, doar zbârcituri şi cearcăne.
Aducea tot mai mult cu predecesorul său, un omuleţ neajutorat şi îmbătrânit prematur. Un zeu în agonie. Care nu reuşea să se odihnească, să-şi regăsească buna dispoziţie. Doar tristeţea, frica la gândul că acolo, jos, o păpuşă asemenea lui va zări într-o zi sforile, le va tăia, va urca la el şi-l va prăvăli în gol.
Îl apucase un dor de ducă, fără o ţintă precisă. Să abandoneze, să uite, să plece. Dar unde? Nu putea reveni la vechea lui viaţă. Sforile erau tăiate. Jos nu mai era nimic pentru el, îşi pierduse locul odată ce urcase. Şi-n urma lui, păpuşile…? Pe care le invidia pentru naivitatea lor, le ura pentru veşnica lor dependenţă faţă de el, dar faţă de care devenise el însuşi dependent. Se simţea responsabil de soarta lor, ştia că dacă el pleacă, nimic nu şi-ar mai urma cursul, toate ceasurile s-ar opri. Nimeni şi nimic n-ar mai exista. „Dar eu aş exista?”, se pomeni întrebându-se.
Ar fi putut tăia toate sforile, ar fi putut deveni egalul celorlalţi. Chiar ar fi fost posibil? Aproape că şi-ar fi dorit să fie cineva şi deasupra lui, care să-l dirijeze, dar nu era decât nimicul, cerul opac, liniştea desăvârşită şi apăsătoare. Îi reveni în memorie oftatul de uşurare al înaintaşului său. În mod inconştient, începu să spere că va veni un înlocuitor şi pentru el, dar nu se ivea niciodată nimeni, drumul ce ducea către vârf era veşnic pustiu. Un gând nou îi dădea târcoale. Era posibil ca şi urcarea lui să fi fost regizată? Chiar ajunsese aici din proprie iniţiativă sau fusese dirijat? Nu mai avea pe cine să întrebe. Cât era adevăr şi cât minciună? Era prea târziu pentru a afla.
Şi totuşi ce putea face acum, când se îndoia şi de sine însuşi? Îşi mişcă uşor mâna, cei de jos se mişcară şi ei. Un fir pocni, făcându-l să tresară. Pluti o vreme în văzduh, apoi dispăru.
Să continue?Să renunţe?
…
Pe măsură ce se apropia de pământ se simţea mai uşor, cu fiecare metru devenea mai liber.
