Cum ajunsese piatra acolo, nu-şi aminteau. Ştiau însă că acela ce-o va dezgropa sau doar va fi bănuit de asemenea nelegiuire va primi osândă aspră, ca un făcător de rele. Iar cel ce-i va curma viaţa, nu doar lui, ci întregii familii, va fi răsplătit cu onoruri şi mărire.
Ca să nu cadă în ispită, nici nu îndrăzneau să se apropie, tremurând doar la gândul că pot fi zăriţi prin preajmă. Ciobanii ocoleau locul, îndemnând vitele să-şi sune tălăngile pe păşuni mai puţin roditoare. Ţăranii nu-l traversau, deşi era drumul spre cel mai apropiat târg. Tâlharii nu se aventurau, preferând să-şi împartă prada la adăpostul salcâmului, de care se legănase cândva, trupul neînsufleţit al nebunului din vale. Iar bătrânii înşirau poveşti despre puterile pietrei şi nepoţii se înfiorau în poala lor, seară de seară, ascultându-le.
În urma ploii, piatra prinsese muşchi, locul ajungând de nerecunoscut, sub vegetaţia abundentă. Cu toate acestea era în continuare evitat, ca un tărâm interzis. Până în ziua când, pentru a împlini ce fusese scris, un negustor urcă dealul, în vârful căruţei lui cu chilipiruri. Neşansa făcu o roată să se poticnească tocmai de piatra cu pricina. Zadarnic şuieră biciul, degeaba se opinti calul, căruţa mai rău se dezechilibră, răsturnându-se într-un final, împreună cu vânzătorul ambulant. Adunându-şi marfa şi înjurând stricăciunile, negustorului îi căzură ochii pe piatră. Înfuriat la culme, într-un efort supraomenesc, reuşi să o clintească şi să o rostogolească departe, în vale. Îşi strânse apoi lucrurile cele mai de preţ, le încărcă în spinarea animalului de tracţiune şi o luă bombănind înspre sat.
Aici îl întâmpinară uliţele pustii. Doar un moşneag deşirat îi tăie şontâc calea, sprijinindu-se într-o bâtă noduroasă. Îi dădu cuviincios bineţe, povestindu-i toată tărăşenia. Presimţind parcă ceea ce avea să urmeze, mârţoaga necheză lung şi ascuţit.
- O pia-pia-tră? se bâlbâi bătrânul, îndreptându-şi spinarea de uimire, întâia oară în ultimii 30 de ani. O piatră? repetă neîncrezător.
Şi dintr-odată, de nicăieri începură să curgă oameni, de parcă tot satul ar fi stat cu urechile pâlnie la porţi, aşteptând cuvântul secret pentru a năvăli.
Zgâriat pe faţă, murdar de noroi şi plin de scaieţi, străinul aducea mai degrabă a ticălos, decât a negustor cinstit. Femei, copii, bărbaţi în floarea vârstei şi bătrâni îl înconjurară repede, cuprinşi de jale şi de tulburare.
- Vai de zilele noastre. Aici e mâna diavolului.
- Încălcatu-s-a locul cel sfânt. Uitatu-ne-a Dumnezeu! Păşunile se vor veşteji, pruncii vor muri înainte de-a se naşte, blestemaţi suntem!
- Mare nenorocire ne-a lovit!
- Nu credeam s-apuc ziua asta.
- Dacă Dumnezeu, în milostenia Lui a pus piatra aici, cine e străinul acesta să o ia? Sau este cumva deasupra Lui?
- Foc şi pară se va abate asupra noastră.
- Blestemele străbunilor ne vor ajunge.
- Se vor ridica morţii din groapă de mânie.
- Se cere vărsare de sânge!
- Ar trebui spânzurat de cel mai înalt copac!
Aşa cum roţile unui mecanism, odată puse în mişcare, nu mai pot fi oprite cu uşurinţă, de-abia născut, entuziasmul lor luă o amploare cel puţin bizară.
- Să-l tragem în ţeapă!
- Mai bine ars de viu!
- Ba tras pe roată!
- Decapitat!
Clopotele-ncepură să bată în dungă, înteţind panica. Uliţele se dovediră neîncăpătoare pentru puhoiul de lume ce se revărsa necontenit din toate părţile. Negustorul se trezi prins în curentul celui mai negru coşmar, înconjurat de suflete însetate de sânge. Zadarnic încercă să se apere. Fu legat fedeleş şi târât în faţa mai marilor.
Să-l omoare. Asta era limpede. Nimeni nu se arătă împotrivă. Chestiunea care se punea era însă cum să-l omoare? Exista un noian de cazne la care să-l supună, de la a-l opări în ulei încins până la a-i lega de gât un bolovan şi a-l prăvăli în vreo fântână părăsită. Greu de hotărât, având în vedere că toate adunate păreau prea blânde pentru asemenea faptă necugetată. La fel de anevoioasă se dovedi şi alegerea călăului.
- Numai eu aş putea stârpi necuratul ce sălăşluieşte în inima lui, îşi agită crucea părintele.
- Eu l-am întâlnit primul, tremură din încheieturi bătrânul.
- Alegeţi-mă pe mine. Eu ar trebui ...
În adâncul lui, fiecare se simţea mai vrednic decât ceilalţi de această onoare. Prilej de vrajbă mai ales în rândul tinerilor, care, întărâtaţi de zâzania fără sfârşit, prinseră a clocoti de încordare. Lucru de neimaginat în urmă cu doar câteva ore, în mâinile celor mai aprigi începură să lucească jungherele. O fiară se trezise în ei şi cerea vărsare de sânge. În cel mai scurt timp trebuia luată o hotărâre, înainte de-a se dezlănţui şi alte nenorociri.
După o îndelungă chibzuinţă, mai marii îşi dreseră glasurile:
- Ceea ce vom face astăzi, aici, cu voia Domnului, trebuie să fie pildă pentru orice viitor răufăcător. O singură moarte şi doar un călău nu sunt de ajuns pentru aşa o nelegiuire. Fiecare trebuie să aibă dreptul de a ucide şi de a alege moartea care i se va părea mai cumplită. Şi pentru a atrage bunăvoinţa cerului, judecata trebuie făcută pe locul unde s-a săvârşit fapta, adică în groapa din care a fost scoasă piatra.
Aplaudară cu căldură, se-mbrăţişară, plânseră de bucurie şi de nerăbdare să pună în faptă cuvintele înţelepţilor. Cu mic cu mare, se-ndreptară către groapă, în frunte cu negustorul, pe jumătate leşinat de frică. La faţa locului se închinară. Aprinseră cădelniţa, aruncară tămâia, împliniră adică datina, aşa cum se cuvenea, pentru a-şi îndrepta apoi întreaga ură asupra vrăjmaşului, care, cu glas pierdut, îi implora:
- Fie-vă milă! În numele Tatălui … nu mă omorâţi …
- Grijeşte-te mai bine de sufletul tău, că de trup o să avem noi grijă …
Sforile se aflau în mâinile lor acum. De la primul până la ultimul, se năpustiră asupra vinovatului şi fiecare îşi lăsă pecetea, chinuindu-l ceasuri întregi, cum ştiură mai bine, până ce bietul negustor ajunse să binecuvânteze clipa în care-şi dădu obştescul sfârşit. Calul îi urmă şi el stăpânului, căci sătenii nu se potoliră cu una cu două, lungind spectacolul mult după miezul nopţii, când aruncară peste cadavre căruţa dezmembrată şi boarfele străinului şi le priviră, cu mulţumire, arzând. Încinseră apoi un chef de pomină, din care abia cântatul cocoşilor îi mai opri. Doar cenuşa mai amintea de grozăvia întâmplărilor. Le luă totuşi o vreme să se dezmeticească. Într-un târziu, se-ndepărtară clătinându-se, ca după o beţie straşnică, ferindu-se să mai vorbească despre ceea ce se petrecuse. În mod ciudat, nimănui nu-i trecu prin minte să aducă piatra înapoi.
La scurtă vreme răsări din nou iarba. Într-o zi, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, păstorii intrară cu oile pe pajişte, ţăranii traversară dealul, îndreptându-şi căruţele înspre târg şi copiii începură să se joace baba-oarba, lipsiţi de orice griji.
Ca să nu cadă în ispită, nici nu îndrăzneau să se apropie, tremurând doar la gândul că pot fi zăriţi prin preajmă. Ciobanii ocoleau locul, îndemnând vitele să-şi sune tălăngile pe păşuni mai puţin roditoare. Ţăranii nu-l traversau, deşi era drumul spre cel mai apropiat târg. Tâlharii nu se aventurau, preferând să-şi împartă prada la adăpostul salcâmului, de care se legănase cândva, trupul neînsufleţit al nebunului din vale. Iar bătrânii înşirau poveşti despre puterile pietrei şi nepoţii se înfiorau în poala lor, seară de seară, ascultându-le.
În urma ploii, piatra prinsese muşchi, locul ajungând de nerecunoscut, sub vegetaţia abundentă. Cu toate acestea era în continuare evitat, ca un tărâm interzis. Până în ziua când, pentru a împlini ce fusese scris, un negustor urcă dealul, în vârful căruţei lui cu chilipiruri. Neşansa făcu o roată să se poticnească tocmai de piatra cu pricina. Zadarnic şuieră biciul, degeaba se opinti calul, căruţa mai rău se dezechilibră, răsturnându-se într-un final, împreună cu vânzătorul ambulant. Adunându-şi marfa şi înjurând stricăciunile, negustorului îi căzură ochii pe piatră. Înfuriat la culme, într-un efort supraomenesc, reuşi să o clintească şi să o rostogolească departe, în vale. Îşi strânse apoi lucrurile cele mai de preţ, le încărcă în spinarea animalului de tracţiune şi o luă bombănind înspre sat.
Aici îl întâmpinară uliţele pustii. Doar un moşneag deşirat îi tăie şontâc calea, sprijinindu-se într-o bâtă noduroasă. Îi dădu cuviincios bineţe, povestindu-i toată tărăşenia. Presimţind parcă ceea ce avea să urmeze, mârţoaga necheză lung şi ascuţit.
- O pia-pia-tră? se bâlbâi bătrânul, îndreptându-şi spinarea de uimire, întâia oară în ultimii 30 de ani. O piatră? repetă neîncrezător.
Şi dintr-odată, de nicăieri începură să curgă oameni, de parcă tot satul ar fi stat cu urechile pâlnie la porţi, aşteptând cuvântul secret pentru a năvăli.
Zgâriat pe faţă, murdar de noroi şi plin de scaieţi, străinul aducea mai degrabă a ticălos, decât a negustor cinstit. Femei, copii, bărbaţi în floarea vârstei şi bătrâni îl înconjurară repede, cuprinşi de jale şi de tulburare.
- Vai de zilele noastre. Aici e mâna diavolului.
- Încălcatu-s-a locul cel sfânt. Uitatu-ne-a Dumnezeu! Păşunile se vor veşteji, pruncii vor muri înainte de-a se naşte, blestemaţi suntem!
- Mare nenorocire ne-a lovit!
- Nu credeam s-apuc ziua asta.
- Dacă Dumnezeu, în milostenia Lui a pus piatra aici, cine e străinul acesta să o ia? Sau este cumva deasupra Lui?
- Foc şi pară se va abate asupra noastră.
- Blestemele străbunilor ne vor ajunge.
- Se vor ridica morţii din groapă de mânie.
- Se cere vărsare de sânge!
- Ar trebui spânzurat de cel mai înalt copac!
Aşa cum roţile unui mecanism, odată puse în mişcare, nu mai pot fi oprite cu uşurinţă, de-abia născut, entuziasmul lor luă o amploare cel puţin bizară.
- Să-l tragem în ţeapă!
- Mai bine ars de viu!
- Ba tras pe roată!
- Decapitat!
Clopotele-ncepură să bată în dungă, înteţind panica. Uliţele se dovediră neîncăpătoare pentru puhoiul de lume ce se revărsa necontenit din toate părţile. Negustorul se trezi prins în curentul celui mai negru coşmar, înconjurat de suflete însetate de sânge. Zadarnic încercă să se apere. Fu legat fedeleş şi târât în faţa mai marilor.
Să-l omoare. Asta era limpede. Nimeni nu se arătă împotrivă. Chestiunea care se punea era însă cum să-l omoare? Exista un noian de cazne la care să-l supună, de la a-l opări în ulei încins până la a-i lega de gât un bolovan şi a-l prăvăli în vreo fântână părăsită. Greu de hotărât, având în vedere că toate adunate păreau prea blânde pentru asemenea faptă necugetată. La fel de anevoioasă se dovedi şi alegerea călăului.
- Numai eu aş putea stârpi necuratul ce sălăşluieşte în inima lui, îşi agită crucea părintele.
- Eu l-am întâlnit primul, tremură din încheieturi bătrânul.
- Alegeţi-mă pe mine. Eu ar trebui ...
În adâncul lui, fiecare se simţea mai vrednic decât ceilalţi de această onoare. Prilej de vrajbă mai ales în rândul tinerilor, care, întărâtaţi de zâzania fără sfârşit, prinseră a clocoti de încordare. Lucru de neimaginat în urmă cu doar câteva ore, în mâinile celor mai aprigi începură să lucească jungherele. O fiară se trezise în ei şi cerea vărsare de sânge. În cel mai scurt timp trebuia luată o hotărâre, înainte de-a se dezlănţui şi alte nenorociri.
După o îndelungă chibzuinţă, mai marii îşi dreseră glasurile:
- Ceea ce vom face astăzi, aici, cu voia Domnului, trebuie să fie pildă pentru orice viitor răufăcător. O singură moarte şi doar un călău nu sunt de ajuns pentru aşa o nelegiuire. Fiecare trebuie să aibă dreptul de a ucide şi de a alege moartea care i se va părea mai cumplită. Şi pentru a atrage bunăvoinţa cerului, judecata trebuie făcută pe locul unde s-a săvârşit fapta, adică în groapa din care a fost scoasă piatra.
Aplaudară cu căldură, se-mbrăţişară, plânseră de bucurie şi de nerăbdare să pună în faptă cuvintele înţelepţilor. Cu mic cu mare, se-ndreptară către groapă, în frunte cu negustorul, pe jumătate leşinat de frică. La faţa locului se închinară. Aprinseră cădelniţa, aruncară tămâia, împliniră adică datina, aşa cum se cuvenea, pentru a-şi îndrepta apoi întreaga ură asupra vrăjmaşului, care, cu glas pierdut, îi implora:
- Fie-vă milă! În numele Tatălui … nu mă omorâţi …
- Grijeşte-te mai bine de sufletul tău, că de trup o să avem noi grijă …
Sforile se aflau în mâinile lor acum. De la primul până la ultimul, se năpustiră asupra vinovatului şi fiecare îşi lăsă pecetea, chinuindu-l ceasuri întregi, cum ştiură mai bine, până ce bietul negustor ajunse să binecuvânteze clipa în care-şi dădu obştescul sfârşit. Calul îi urmă şi el stăpânului, căci sătenii nu se potoliră cu una cu două, lungind spectacolul mult după miezul nopţii, când aruncară peste cadavre căruţa dezmembrată şi boarfele străinului şi le priviră, cu mulţumire, arzând. Încinseră apoi un chef de pomină, din care abia cântatul cocoşilor îi mai opri. Doar cenuşa mai amintea de grozăvia întâmplărilor. Le luă totuşi o vreme să se dezmeticească. Într-un târziu, se-ndepărtară clătinându-se, ca după o beţie straşnică, ferindu-se să mai vorbească despre ceea ce se petrecuse. În mod ciudat, nimănui nu-i trecu prin minte să aducă piatra înapoi.
La scurtă vreme răsări din nou iarba. Într-o zi, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, păstorii intrară cu oile pe pajişte, ţăranii traversară dealul, îndreptându-şi căruţele înspre târg şi copiii începură să se joace baba-oarba, lipsiţi de orice griji.
