Se părea că era urmărit de ghinion. Când în sfârşit, cu toată criza bărcilor, reuşi să închirieze una, se porni un ger năprasnic şi fluviul începu să prindă pojghiţă.
- Ce facem? se nelinişti el.
- Om trece cu sania, da’ io zic să mai aşteptăm o zi – două şi când s-o îngroşa gheaţa, pornim.
- E departe?
- Nu.
Se zvonea că Insula avea formă schimbătoare, de nor în bătaia vântului, dar cine putea şti cu exactitate?
- Dumneata ai văzut-o vreodată? Eşti sigur că există?
- Mie nu mi s-a arătat, recunoscu bătrânul, mutându-şi căciula de pe o ureche pe alta, dar fum fără foc nu iese. În schimb i-am văzut coborând. Prostovani, vădane sau domni respectabili de la oraş călcau pe apă, ca Moise prin mijlocul Mării Roşii. „Vezi, nea Ilie, ce frumos e?” mă întrebau. Io nu vedeam nimic, da’ ce conta. Pluteau, aşa, fericiţi, o vreme, apoi dispăreau cu totul şi nimeni nu mai auzea de ei vreodată.
- Si drumul de unde-l ştii, dacă n-o vezi?
- Te trage ea singură, ca o aţă, nu-ţi trebuie ochi.
- Se întorc mulţi?
- Deh, se scărpină moşneagul, se-ntorc, drept îi. Baiu-i că-i porneşte dracu’ împotriva mea, mă înjură, mă ameninţă, de parcă io aş avea vreo vină, păcatele mele. Alţii mai încearcă, da’ ascultă-mă pe mine, de n-o afli din prima, din a doua nici atât. Îl ţin minte pe unu’, avocat, n-a vrut nicicum să se lase. Vâsleam săptămâni întregi, de dimineaţa până seara, de mă furnicau braţele, de atâta tras la rame, şi nimic. Am auzit, la ceva vreme după aia, că şi-ar fi tras un glonte-n cap. Se zvonea că ar fi avut nişte afaceri necurate, poliţia îi călca pe urme, toată nădejdea şi-o pusese în Insulă, ceea ce nu ştia el era că nu te poţi pune împotriva ursitei. Dacă nu ţi-e scris, nu ţi-e scris şi gata, nu ai ce face, degeaba te zbaţi.
- Rămâne pe mâine, atunci. Să sperăm că ţine frigul.
- Aşa să fie, încuviinţă cărăuşul.
…
Legenda Insulei îşi avea începuturile într-o primăvară îndepărtată. Se povestea că într-o noapte, doi pescari săraci au pornit cu lansetele, de-a lungul canalului, în căutarea ştiucilor. Dacă au văzut ei că de pe malul fluviului era greu să prindă ceva, au ieşit cu barca în larg şi norocul li s-a întors. Ştiucile trăgeau singure, umplând până la prânz ambarcaţiunea. De bucurie, unul şi-a pierdut minţile, vorbind în dodii şi acuzând vedenii. Conform spuselor lui, o insulă s-ar fi înălţat deodată din apă, chemându-l la ea şi promiţându-i împlinirea tuturor dorinţelor. Cu toată împotrivirea tovarăşului său, care nu mai ştia ce să creadă, a coborât pe apă şi a păşit în extaz înainte, fără a se scufunda. Înspăimântat, prietenul a aruncat o parte din pradă şi s-a întors în cea mai mare grabă în sat, după ajutor. Deşi trupul a fost căutat zile în şir, pescarul n-a mai fost găsit.
La scurtă vreme i-au urmat alte dispariţii misterioase, de ajuns ca zvonurile supranaturale să prindă aripi şi legenda, adevărată sau nu, să se răspândească în toate colţurile lumii. Micuţul sat de pescari nu era deloc pregătit pentru pelerinajul ce avea să urmeze. Sătenii se treziră invadaţi peste noapte de o pădure de corturi străine. Valuri de oameni luară cu asalt împrejurimile, dispuşi să înfrunte orice fel de obstacole ar fi apărut în calea viselor.
Indiferent de vreme, elicopterele curioşilor survolau zona, nelăsând colţ necercetat. Europeni, americani, africani sau asiatici băteau în lung şi-n lat râul. Leşurile multora se întorceau în zori, fără bărci, la mal.
Odată cu pelerinii apăruseră şi speculanţii. Nu se mai găseau bărci decât la suprapreţ, şi chiar aşa, cererea depăşea oferta bişniţarilor. Numărul hoţilor cunoscuse o ascendenţă periculoasă. Se fura orice, principalele vizate rămânând însă ambarcaţiunile bogătaşilor sau bunurile de care dispuneau aceştia. Tot mai mulţi se vedeau nevoiţi să-şi procure arme pentru a riposta. Liniştea satului dispăruse odată pentru totdeauna.
…
Târâse după el, până în capătul ăsta de lume, o grămadă de geamantane, pentru a se trezi condiţionat la un minibagaj de maximum trei obiecte! Aceasta fusese dorinţa bătrânului, iar el nu îndrăznise să protesteze. De când începuse isteria cu Insula, nu fusese chip să găsească alt însoţitor, ultimul lucru pe care şi-l dorea era să–l enerveze şi să-l piardă şi pe acesta.
Însă acum, în ultimele clipe, constata cât de greu îi venea să aleagă. Un roman început şi neterminat, portretul mamei, ceasul primit la aniversarea celor 27 de ani. Audi-ul nu, era conştient că nu-l putea lua. Celularul? N-avea sens. Insula nu permitea comunicarea cu exteriorul. Scrisorile singurei fete pe care o iubise? Îi plăcea încă să-şi imagineze, în timp ce le răsfoia, ce-ar fi fost dacă .... Laptopul? IPad-ul? Un costum de rezervă? Pantofii sport? Trabucurile? Sau poate totuşi portretul? Şi brusc conştientiză că orice decizie ar lua, gândul i se va agăţa obsesiv de lucrurile la care va renunţa. Sufletul purta amprenta lor, nu era atât de uşor să le lase în urmă. Trie bagajele, tot mai dezorientat. Apoi deodată se opri. Pentru ce se îngrijora? Doar pe Insulă va avea tot ceea ce avea şi aici, ba chiar şi ceea ce aici era incapabil să obţină vreodată. Orice şi-ar fi dorit! Absolut orice! Cărţi, costume, case, automobile! Şi totuşi undeva în adâncul lui, simţea că se amăgeşte, că nicio fotografie din lume nu va putea înlocui albumul din mâna lui, nicio altă scrisoare nu va compensa scrisorile fetei de care se îndrăgostise. Se trânti în pat, hotărât să nu se mai gândească la nimic, să aştepte ziua următoare şi să accepte lucrurile, în ordinea în care vin. Ce va fi, va fi, îşi spuse şi adormi.
La locul de întâlnire, îl aştepta o sanie din lemn de cireş, cu tălpi de stejar, atât de migălos lucrată, încât ar fi putut deveni mândria oricărui muzeu. Iapa fornăi nerăbdătoare, scuturându-şi de câteva ori coada înnodată. În apropierea ei, cărăuşul îşi pregătea biciul.
- Unde ţi-s lucrurile?
Dădu din umeri, încercând să zâmbească.
- N-am nimic de care să nu mă pot lipsi.
Nici nu se luminase bine, şi săniile bântuiau gheaţa, ca nişte stafii, într-un du-te-vino fără sfârşit. Rumoarea continuă crea o atmosferă încordată, ca înaintea unei mari partide de vânătoare. Cu toată agitaţia, vinul fiert şi covrigii vânzătorilor ambulanţi nu se bucurau de foarte mare trecere, trecând aproape neobservaţi. Nimeni nu încerca să-şi ascundă nerăbdarea. O sanie trasă de un cal negru trecu razant, pe lângă ei, clătinând tarabele improvizate.
- La o parte! tună mustăciosul care mânuia hăţurile.
- Bună dimineaţa, îl salută, de pe margine, un vizitiu roşcat. Ce faci, vecine? Devreme ai pornit azi.
- Numai cine se scoală devreme ajunge departe.
Coafate şi parfumate, doamnele descopereau un bun prilej de a-şi etala în public blănurile şi pălăriile, afişând o bogăţie decadentă şi aruncând, îmbujorate, ocheade obraznice bărbaţilor proaspăt bărbieriţi şi eleganţi. Cu toţii păreau pregătiţi mai degrabă de petrecere, decât de călătorie.
O domnişoară fardată foarte strident năvăli trufaşă şi privirile ocoliră celelalte ispite, oprindu-se ţintă asupra ei. Multă vreme o urmări şi bărbatul, fascinat de felul îndrăzneţ în care-şi conducea calul, un pursânge, la fel de încrezut şi plin de viaţă ca şi ea.
- Cine e?
- Vreo străină.
Toţi erau străini … În mod sigur nu făcea vreo excepţie. Simţindu-se frumoasă şi admirată, femeia făcu slalom printre celelalte sănii, înainte de a ridica biciul şi a pocni.
Cei ce nu s-au aflat vreodată, cuprinşi de emoţie, într-o sanie trasă de cai, pe urmele unei năluci, prin zăpadă, nu pot înţelege exaltarea care îl cuprinse, odată cu ceilalţi, şi pe tânăr. Nu se mai îndoia de existenţa Insulei. Molipsit de neastâmpărul mulţimii, dădu uitării îngrijorarea.
- Încotro o luăm?
- La dibuit, că altfel…
Zăpada depăşea jumătate de metru peste maluri, dar, pe râu în jos, era bătătorită de alte sănii, mai matinale. Alunecau bine deocamdată; calul porni vesel în galop, dornic să se dezmorţească, dar stăpânul îl struni, îndemnându-l la trap, apoi la pas, conştient că graba nu le era de ajutor. Astfel înaintară câţiva km.
- Ăsta o fi drumul? întrebă bărbatul.
Cine putea şti, mergeau la nimereală, ca nişte copoi lipsiţi de miros. Adulmecau vântul, căutând să prindă urma pământului fantomă, dar fără rezultat. Nimic, doar scârţâitul zăpezii sub tălpicii saniei.
- Ajungem undeva?
- Undeva tot trebuie să ajungem. Nu-ţi mai face atâtea griji, băiete.
Sania trăgea mai greu acum. Mulţi le-o luară înainte. Apoi dintr-o dată, lucrurile căpătară o întorsătură urâtă. La o cotitură, crusta, în mod neaşteptat, cedă, un cal se-mpiedică, undele gemură crâncen pe dedesubt, de parcă atâta aşteptau şi se năpustiră năvalnic afară, trăgând furioase în hăul străfundurilor prima sanie întâlnită în cale. Se nimeri să fie sania domnişoarei sulemenite, deşi la fel de bine ar fi putut fi oricare alta. Bărbatul rămase încremenit.
- Fugi! Pleacă de acolo!, îi veni să strige, dar nu-şi putu mişca buzele.
Cei din preajmă dobândiră deodată o înfăţişare bizară, ceva straniu se întâmplă, chipurile, imaculate până atunci, se transformară, de parcă ceva rău şi adânc ascuns înlăuntrul lor de-abia acum ieşea la suprafaţă. Cu greu, struniră caii şi aşteptară, cu speranţă, ca la un spectacol. Ochii le jucau de excitare, obrajii, în schimb, se scofâlciră şi nimeni, în afara lui, nu părea să observe schimbarea, zvârcolirea victimei captând întreaga atenţie. Acele crivăţului îi împungeau din toate părţile, şi totuşi nu-i văzu clipind, avizi să surprindă încrâncenarea cu care domniţa, lipsită de forţa ei obişnuită, se zbătea în ultimele ei clipe, încercând cu disperare să răzbată la vreun sloi, de care să se agaţe. Şi deşi cei mai mulţi aveau frânghii, nu schiţară un gest de ajutor, până şi respiraţiile păreau că se opriseră; de n-ar fi fost aburii ce le ieşeau de pe buze, ar fi putut jura că-s stane de piatră. Linişte. Zbuciumul amuţise. Murise? Acalmie. S-a terminat? Nu, nu încă, adunându-şi puterile, mâinile domniţei desenară câteva jumătăţi de cercuri în aer, ca un semn de adio, apoi dispărură cu totul, nişte bulbuci rătăciţi se mai strecurară o vreme la suprafaţă, apoi linişte, pojghiţa înşelătoare începu să se prindă iar.
- Întoarcem? întrebă temător, bărbatul.
- Nu-i pericol, dacă nu smucim sania. O să mergem tot aşa, la pas.
Nimeni nu întoarse, porniră în tăcere, cu gândul la câinii ce-i aşteptau acolo cu covrigi în coadă şi la laptele şi mierea ce va curge de acum înainte pentru ei.
„ Unul mai puţin în cursa după pradă”, gândi bărbatul şi propriul lui calm îl năuci. „La urma-urmei, la asta se rezumă totul, nu-i aşa? Astea-s vremurile, fiecare pentru el, nu e timp pentru celălalt. Fiecare pe cont propriu. Fiecare om cu destinul lui. Care pe care. Singuri, faţă în faţă.”
- A cui e Insula asta? A lui Dumnezeu sau a Diavolului? întrebarea îi ţâşni de pe buze, înainte să o gândească.
Vântul răzleţi răspunsul luntraşului, dar bărbatul îl prinse din zbor şi îl dosi undeva într-un sertăraş invizibil al memoriei, gândind să revină asupra lui mai târziu, când va fi pe Insulă, la adăpost, şi va putea reconstitui pe îndelete întâmplările din ultimele ore.
Calul obosise. Gâfâia. Din piele ieşeau rotocoale de aburi. O detunătură clătină munţii.
- Asta ce-a mai fost? Ce se întâmplă?
- Se-mpuşcă între ei. N-au loc unii de alţii. Nu degeaba am rămas în urmă, nu vrem să ne băgăm în treburile lor.
- Hai mai departe.
Ninsoarea îşi înteţise fulgii. Calul parcă se sălbăticise, nu mai răspundea nici vorbelor domoale, nici biciului, trăgea ca bezmetic în orice direcţie, mai puţin în cea dorită. Învineţiţi de ger şi orbiţi de zăpadă, se îndepărtară de restul grupului. Acum bâjbâiau, traversând haosul alb la întâmplare. În depărtare o umbră întuneca platoşa râului şi ştiură instantaneu că se petrecea din nou ceva teribil.
Auziră şi urletele lupilor sau poate erau doar ale oamenilor atacaţi şi tot zgomotul fu atât de repede acoperit de viscol, încât nici nu mai erau siguri că haita chiar făcea ravagii printre sănii sau era doar o nălucă a simţurilor, rebegite de frig. Nu îndrăzniră să se privească. Bătrânul îşi îndemnă calul înainte, iar bărbatul se cuibări în pături, mai convins ca niciodată că ori îşi va găsi Insula, ori sfârşitul. Deodată ….
- Opreşte, urlă, sărind asupra bătrânului şi scuturându-l, opreşte imediat. Trebuie să-mi spui adevărul. Chiar a găsit cineva Insula sau totul e doar o poveste? Trebuie să-mi spui, înainte de a fi prea târziu, înţelegi?
- Pentru unii există, pentru alţii nu.
- De ce se duc toţi acolo? Ce aşteaptă de fapt? Jură-mi că spui adevărul! Ce le poate da ea? Ce? Răspunde-mi! Eu, de exemplu, ce fac aici? Ce sper? Ce-mi doresc? Înţelegi că nu ştiu ce caut?
- Cine ştie, băiatule? Crezi că ştie cineva?
- Niciunul? Nici măcar unul?
Căzu înapoi în pături, clănţănind din dinţi şi cuprinzându-şi faţa în palme. Delirând, vedea lupii înconjurând sania, se vedea pe el alergând speriat, de parcă ar fi fost urmărit de diavol, până cădea fără vlagă pe gheaţă, epuizat de vântul rece, care ba îl înconjura, suflând cu putere, ba se domolea, de parcă Insula însăşi ar fi fost nehotărâtă în privinţa lui.
Viscolul se mai potolise. O rază stingheră străbătea norii, ajungând până la el. Se simţea de parcă trecuseră printr-o iarnă lungă, pentru a se trezi acum direct în primăvară. Ochii, aproape lipiţi de frig, i se aprinseră din nou, imaginându-şi buştenii trosnind în vechea lui vatră de acasă şi nările îi fremătară, împărtăşindu-le delirul. Îşi frecă mâinile în faţa vâlvătăilor şi deodată nu mai erau o simplă închipuire, flăcările chiar existau şi pielea i se destinse, pătrunsă de căldură.
„Ce frumos e focul, nea Ilie, vezi?”, spuse, dând păturile la o parte şi coborând, iar bătrânul îl lăsă să se încălzească şi întoarse sania, înţelegând că era unul din cei aleşi.
Nu ştia de câtă vreme zăcea. Durerile dispăruseră. Avea în sfârşit sentimentul că se află în siguranţă. O toropeală plăcută îl luase în stăpânire şi de n-ar fi fost săgeţile de aduceri aminte, care îl fulgerau din când în când, nu l-ar fi deranjat deloc să mai zăbovească în braţele acestei moleşeli călduţe şi odihnitoare.
„Aş putea dormi pentru totdeauna” îl ademeni un gând, dar el alese totuşi să se trezească. Zăpada şi focul se făcură nevăzute, de parcă nici n-ar fi existat. În locul lor se întindea o grădină imensă, cu vegetaţie luxuriantă, presărată din loc în loc cu fântâni arteziene şi ochiuri de apă. Trase adânc în piept aerul curat, admiră mugurii verzi, ascultă raţele sălbatice ce ieşiseră la soare dintre sălcii şi acum îşi căutau perechea măcăind. O lebădă părăsi stuful, adulmecând cu lăcomie bucăţelele de pâine din palma lui.
Din clipa aceea nu mai avu motive să-şi amintească viaţa lui anterioară, una nouă i se aşternea la picioare. Ajunsese pe Insulă, orice urmă de îndoială i se risipi.
Îmbătat de peisaj, nu-şi mai dori decât să se tolănească la umbră, cu un băţ de pescuit în mână şi să aştepte peştii să tragă, ceea ce se şi întâmplă. Nu se ştie cum, se pomeni cu undiţa în mână şi pescui până se lăsă întunericul. Şi de aici încolo, totul se schimbă.
Râvni o casă cu etaj şi ca prin farmec una răsări în faţa lui. Continuă seria dorinţelor cu nişte lecţii de chitară, se gândi apoi să dea jos câteva kilograme, să-şi facă un tatuaj în formă de şarpe, să vadă aurora boreală, să scrie un best-seller şi mii de fani să-i ceară autografe. De aici până la a-i veni în minte să participe la o cursă internaţională de automobilism nu mai era decât un pas. Insula găzdui imediat întrecerea de Formula 1 şi bărbatul miză pe un Ferrari. Fără a porni ca favorit, trecu bine de calificări. Cu toată dificultatea, condiţii de pistă umedă şi vizibilitate extrem de scăzută, îşi păstră stăpânirea de sine, fără a irosi vreun moment prielnic şi totul decurse conform aşteptărilor. Profitând de micile greşeli ale celorlalţi piloţi, ţâşni în frunte şi de acolo, în frenezia mulţimii, pe prima treaptă a podiumului! Michael Schumacher veni să îl felicite. El terminase al doilea.
Îşi dori apoi să păşească pe Lună şi Insula se transformă într-un crater cu diametrul de 240 km, iar bărbatul, echipat în costum de cosmonaut, aseleniză, culese roci şi escaladă înălţimi colosale.
Ar fi fost perfect, dacă n-ar fi fost periodic blestematele acelea de fragmente şi amintiri confuze, imagini din viaţa lui anterioară, senzaţii şi forme pe care nu putea să le uite.
Jinduia s-o mai vadă o dată pe fata cu care corespondase pe vremuri şi ea apăru în faţa lui, îmbrăcată într-o rochiţă vaporoasă de culoarea lămâiţei. Un parfum de iasomie îl învălui, răscolindu-i amintirile. Buzele îi erau la fel de moi, ca ultima oară când o ţinuse în braţe. Inima îi bătea cu putere când o invită în casă.
Nu mai ştia câte zile trecuseră. Făcea lucruri pe care altădată nici nu cuteza să şi le imagineze.
Nimic nu putea fi mai minunat şi totuşi …. era ca şi cum ar fi încercat să mănânce zilnic numai şi numai ciocolată. După o vreme, devenise pur si simplu prea mult. Stomacul lui nu mai făcea faţă.
Dormea prost şi puţin, zvârcolindu-se până dimineaţa şi sculându-se mai obosit decât se culcase. O idee obsesivă îl urmărea. „Ai găsit ce sperai?”, îşi spunea. „Asta căutai?” se întreba singur „Insula îţi poate da orice, ştii doar.” I se făcuse lehamite de toată frumuseţea, de verdele fără sfârşit, de palate, de fata de lângă el. Prea era totul perfect. Singura imagine care-i alina nopţile era cea a vechii şi micuţei lui camere de hotel, cu balansoarul în care moţăia seara în faţa televizorului, în gălăgia derbedeilor de peste drum şi agitaţia turiştilor din preajma râului. Cu aceasta în minte, adormi instantaneu.
Deschise uşa, îndepărtând anevoie mormanul de zăpadă care se formase. Satul tocmai făcea ochi, localnicii îndreptându-se, care încotro, în direcţii numai de ei ştiute, fiecare cu gândurile şi treburile lui. O luă în jos, către râu, mai mult din inerţie. Aceleaşi case, aceleaşi bărci, aceeaşi forfotă. Erau reale? Sau doar o altă iluzie creată de Insulă special pentru el, un sat virtual, reconstituit în cele mai mici amănunte? Sigur trăia?
Nici nu se luminase bine şi săniile bântuiau gheaţa, ca nişte stafii, într-un du-te-vino fără sfârşit. Rumoarea continuă crea o atmosferă încordată, ca înaintea unei mari partide de vânătoare. Cu toată agitaţia, vinul fiert şi covrigii vânzătorilor ambulanţi nu se bucurau de foarte mare trecere, trecând aproape neobservaţi. Nimeni nu încerca să-şi ascundă nerăbdarea.
Pe mal, bătrânul, cu vechiul lui bici sprijinit la picior, părea că îl aşteaptă. Se opri în faţa lui, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
- Mă recunoşti? îl întrebă.
Cărăuşul îl privi lung şi neîncrezător.
- Mă mai ştii? Am închiriat o sanie de la dumneata.
- Tot ce se poate, întâlnesc o mulţime de oameni, flăcăule.
- Eu sunt din cei ce-au găsit Insula, nu se poate să mă fi uitat.
- Asta nu e cu putinţă. Nimeni nu se mai întoarce de acolo.
- Sunt eu, pipăie-mă dacă vrei. Mai ţii minte, atunci, pe viscol, te-am întrebat ceva … dacă Insula e a Diavolului sau a lui Dumnezeu şi vântul ţi-a furat vorbele şi urletele lupilor le-a acoperit.
- E a omului, doar a omului, dar …. cine sunt eu să ştiu?
O doamnă cu parfum aristocratic se apropie de ei. Ardea de nerăbdare să pornească. Cei ce nu s-au aflat vreodată, cuprinşi de emoţie, într-o sanie trasă de cai, pe urmele unei năluci, prin zăpadă, nu pot înţelege exaltarea care o cuprinsese. Tânărul rămase multă vreme privindu-i lung cum se îndepărtează, două păpuşi fericite, patinând fără o direcţie anume, până se pierdură în haosul alb.
Ar fi dat orice să fie în locul lor.
