Extrag numărul norocos,
încă unul va muri astăzi,
va părăsi oraşul cu 40 de grade la umbră,
oraşul interzis îndrăgostiţilor,
oraşul piele de găină,
oraşul conductă, oraşul scurgere,
oraşul incert şi cam trist,
oraşul doar cu acordul părinţilor.
Sunt un pic invidioasă,
aş vrea să smulg oraşul din mine,
să-l rup, să-l doară,
să-l dau la câini.
El mă sugrumă în oglinzi fluide,
orbitor de goale,
dau să le sparg,
sticla nu e casabilă,
e carnivoră.

Împletesc o frânghie de ceva vreme,
cam de când m-am născut,
la un capăt e mama, împleteşte şi ea,
la altul e fiul meu.
Funia are nenumărate ramificaţii,
ca un balaur cu mai multe capete;
în funcţie de drumurile noastre,
braţele ei se suprapun şi ne încolăcesc,
sugrumându-ne.
Trebuia s-o fi făcut mai groasă, îmi spun,
să se termine totul mai repede;
binecuvântaţi fie cei ce-o adaugă şi o îndeasă,
muncind fără pauză zi şi noapte.
Ramurile galopează,
dintr-o clipă în alta
ne vom sufoca.

Ţeava pătrunde pe uşă sau pe fereastră
şi ocheşte.
Mă ascund sub pat,
îmi acopăr trupul bolnav,
dar ţeava mă găseşte şi în gaură de şarpe,
intră pe nări sau pe gură
şi ocheşte.
Mă împotrivesc,
dar oricâte gloanţe aş trage,
ele se întorc înmiit
şi dimineaţa mă prinde ciuruită,
lumina iese din mine,
ca printr-o sită cu găuri mărunte.
Oriunde merg, lumea mă arată cu degetul,
ţeava descoperă tot mai greu
o bucăţică de piele în care să tragă.

Îmi pun o pijama curată,
îmi aranjez patul,
azi sigur va veni,
nu ştiu ora,
dar trebuie să vină,
de când o aştept.
Un zgomot ... tresar,
nu e ea,
e vântul prin gratii,
nu e ea,
e vocea ascuţită a doctoriţei,
nu e ea,
e mirosul de clor,
ce-mi inundă nările.
Sunt obosită,
mă grăbesc să plec,
nu-mi privesc colegii de cameră,
fiecare aşteaptă pentru el.

Vine şarpele,
nu am de gând să fug,
îmi dezvelesc glezna,
să-i fie mai uşor,
el mă ignoră şi pleacă,
sunând cu neobrăzare
din clopoţei.
Vine altul,
mă întind în iarbă,
să-i fie mai uşor,
el sâsâie şi mă ocoleşte;
nu mai am răbdare,
îl prind şi muşc
cu toată ura adunată în dinţi.
După jumătate de oră e mort.

Trebuie să ai mare grijă
ce mănânci, cu cine visezi, unde lucrezi,
pe cine iubeşti, ce vorbeşti, când te trezeşti,
cum îţi priveşti în ochi propria frică.
Totul se transmite genetic.
Un singur pas greşit
şi toate generaţiile viitoare
se vor prăbuşi.

Îmi pierd echilibrul şi mi-e greaţă.
Fiecare cu fobia lui,
şobolani, păianjeni, şerpi,
camere strâmte şi obscure,
tunete, fulgere, cutremure,
lucruri care au intrat în contact
cu cei din jur.
Mă apucă ameţeala,
am palpitaţii şi nu pot respira.
Camera e plină de oameni,
eu stau într-un colţ,
suprasaturat de obiecte,
nu-mi vine în minte
nici un subiect de discuţie.
Un om se apropie
şi-mi accelerează bătăile inimii,
mă fac mică, cât de mult pot,
mi-e teamă că am înnebunit deja.

Stau în tablou
şi nu cad.
Vorbesc, tabloul tace,
nu mă ascultă,
doar îmi pictează
chipul de altădată,
apoi mă sileşte
să mă privesc.
Ies din ramă,
cu faţa neisprăvită,
nu mă recunosc.
Îmi mestec cuvintele
şi mi le scuip în faţă.

Toate privirile
mi se lipesc de ceafă,
asemenea unui ac lung,
îmi intră în creier
şi ies pe partea cealaltă.
Veşnic sunt urmărită,
cineva îmi citeşte mesajele,
mai multe chipuri stau în ferestră,
umbrele lor se preling pe jaluzele.
Cine e acolo? Cine priveşte?
Lucrurile nu mai sunt la locul lor.
Îmi smulg părul din cap,
îmi rod unghiile,
în receptor aud un fâşâit
de câte ori îl ridic.
Cine e acolo? Cine ascultă?
Mi-e frică şi de umbra mea.

(din volumul Obsesii, 2007)