Îngerul

Ningea neîncetat de câteva zile. Apoi deodată se opri. Se întâmplă fără veste. Babele nu avură nici un vis prevestitor. Reumaticii nu simţiră junghiuri în coaste, aşa cum îi apuca la orice schimbare de vreme. În locul fulgilor, începu să cadă altceva. Nu ploaie, nu lapoviţă, nu burniţă. Ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. Primul căzu pe turla bisericii. Crucea îi străpunse pieptul, sângele se prelinse de-a lungul clopotniţei, săpând dâre roşietice şi formând jos o adevărată băltoacă. Credincioşii, în frunte cu preotul, părăsiră slujba şi se înghesuiră să vadă minunea. Doar nu ţi-e dat în fiecare zi să vezi un înger în carne şi oase, cu aripi uriaşe şi imaculate, dându-şi sufletul deasupra ta. Rămaseră neclintiţi, cu gâturile întinse şi gurile căscate de uimire, până îi pătrunse frigul.
- Cum îl coborâm de acolo? se îngrijoră părintele, scrutând înălţimea turnului. Doar n-o să-l lăsăm să ne spurce biserica.
- Ne-ar trebui o macara, zise unul.
- O să îngheţe, spuse altul, nu va apuca să se împută.
- Putrezeşte el, dă-l dracului, îşi dădură cu părerea coriştii.
- Până la primăvară o să-l mănânce ciorile, proroci o preacucernică bătrânică.
Auziră cu toţii croncăniturile flămânde şi un corb i se aşeză într-adevăr pe obraz, prinzând să-i ciugulească ochii. Se mai liniştiră. Începură chiar să se răsfire, care încotro. Doar n-or sta o veşnicie. Aveau şi ei treburile lor, ce nu sufereau amânare. Femeile acasă, bărbaţii pe la birt.
Al doilea înger nimeri într-o cocină. În cădere îşi rupse piciorul. Porcii grohăiră, vizibil deranjaţi, el încercă să se ridice, dar aripile ude şi grele îl incomodau, făcându-l să se clatine şi să cadă din nou. Arăta ca o găină plouată. Porcii se apropiară, amuşinându-i penele. Din câte găini se aventuraseră pe teritoriul lor, nici una nu scăpase cu viaţă. Încercă să se retragă într-un colţ, dar porcii îi citiră frica în ochi. Unul îl apucă de o aripă şi ca la un semnal se repeziră şi ceilalţi.
Un altul se prăvăli pe uliţă, în mijlocul unui grup de cheflii. Nu-l lăsară să se dezmeticească. Îl jumuliră, îi turnară o sticlă de votcă pe gât şi îl puseră să danseze gol pe zăpadă.
- E bun de pus în oală, râse un tânăr. Câţiva începură să-i imite mersul crăcănat, stârnind hohote.
După un timp se plictisiră şi plecară să-şi caute altă distracţie. Îngerul rămase pe jumătate îngropat în omăt. Nimeni nu-i observă lacrimile. Pe lângă el trecură doi îndrăgostiţi.
- Uite un înger, spuse băiatul.
- Ce urât e, se cutremură fata. Să plecăm de aici.
Băiatul o sărută protector şi se îndepărtară în grabă, ţinându-se strâns de mână. Mult mai târziu apăru o ceată de câini. Îngerul era deja mort. Dulăii se aşezară pe zăpadă şi îl sfâşiară bucată cu bucată.
Dar cel care le-a stârnit cu adevărat indignarea a fost cel de-al patrulea înger. Se prăbuşi în faţa unui şopron dărăpănat, lovindu-şi capul de o piatră. Aripile rupte zăceau la câţiva metri depărtare.
- Marieta, se auzi o voce mieroasă, unde te-ai ascuns?
În umbra şopronului, desculţă, în cămăşuţa de noapte, fetiţa tremura. De frig sau de frică, nici ea nu ştia.
- Marieta, hai că-ţi cumpără tata bomboane, se auzi din nou vocea.
Tresări când văzu aripile atât de aproape şi se gândi ce bine ar fi să poată zbura. Cât mai sus şi cât mai departe. Să plece, să lase totul în urmă.
- Ieşi afară, târfă mică ce eşti, ştiu că te ascunzi, îşi schimbă glasul intonaţia.
Fetiţa ţâşni din ascunzătoare şi le ridică. Le apropie, dârdâind, de umeri şi ele se lipiră, ca prin farmec. Bătu aerul de câteva ori, testându-le. Erau atât de uşoare.
- Te-am prins, triumfă vocea, materializându-se într-un bărbat ce străbătea curtea în fugă, dar ea era deja în văzduh şi se înălţa tot mai mult, susţinută puternic de sfori invizibile. Nu avea cum s-o mai ajungă. Nu avea cum s-o mai atingă. Nu avea cum s-o mai lovească. Niciodată de acum înainte. Zbura tot mai sus şi mai sus. Fără oprire.